i don’t know

Nu ştiu. Nu mai ştiu cine sunt eu.. sau cine sunt ei. Poate pur şi simplu m-am schimbat şi lumea pe care o văd acum nu îmi e cunoscută. M-am săturat până în gât de toţi cei care-mi zic că mă pot baza pe ei, că sunt lângă mine iar atunci când ar trebui să facă ceva dispar mai ceva ca Moş Crăciun, vara. Aşa e… nu poţi să obligi pe cineva să fie lângă tine… dar atunci de ce se mai laudă că te vor ajuta?

Tu, eşti un profitor, un laş, un … nimic. Nu îţi pasă, ţi-am spus asta râzând… şi ai recunoscut. Cu toate astea… filmul ăsta prost dintre noi continua, de ce? Nu am nici cea mai vagă idee. Cred că din inerţie… plictiseala şi sictir. Nu ştiu dacă realizezi… nu-mi mai pasă nici mie. Nu mă interesează dacă eşti bine, nu mă interesează dacă pleci, unde pleci, nu mă interesează dacă nu-ţi place ce zic sau cum gândesc. Înainte reuşeai să mă faci să zâmbesc dacă vroiai. De fapt, zâmbeam oricum dacă ştiam că eşti lângă mine. Acum.. eh.. acum nu mă simt bine cu tine .. mă simt constrânsă .. nu că ai încerca să mă faci să zâmbesc :))….

Cel mai rău îmi pare că tot ce a rămas din mine e „ambalajul”. Nu mai am nimic. Nu mai am nimic bun în mine. Şi mi-e frică să mă gândesc că nu va mai fi niciodată. M-am scârbit atât de mult încât nu-mi mai pasă dacă stric „ambalajul” .. oricum înăuntrul lui nu mai e decât un fum negru. Nu ştiu exact când şi cum .. s-au întâmplat toate astea. Cred că fiecare a ars câte o bucăţică iar tu ai venit, ai ars tot şi ai lăsat doar fumul. Cred că pe undeva pe aici am realizat eu că nu mai am de ce. Nu mai am de ce să râd, să zâmbesc, să sper… nu mai am de ce să te iubesc sau să te strâng în braţe, nu mai am de ce să te vreau lângă mine. Pentru că oricât te-aş vrea eu pe tine.. şi pe ei.. prietenii mei .. e inutil. Tu, ei .. nu mă vreţi. Nu are rost să duc o luptă.. nu am cu cine şi de ce.Uneori doare atât de rău să te simţi singur. Iar eu nu sunt învăţată sub nici o formă să stau singură. Mă sperie îngrozitor cuvântul ăsta.. şi cu toate astea.. am ajuns.. singură. Ironia sorţii.