Pretinzi iubirea. O ridici în slavi și te prefaci că ți se întinde în fiecare venă și în fiecare vis din care eu nu lipsesc. Dincolo de vorbe și faptele contează, mult, uneori prea mult. Am avut nevoie de tine și când ți-am zis că din nou doar tu ai contat și nu faptul că aveai nevoie de mine mi s-a spus că am fost prea dură că ți-am reproșat asta. Prea dură ..? De fiecare dată aștepți să te ridic eu… dar nu te-ai gândit niciodată că și eu am căzut și m-am ridicat doar ca să te ajut pe tine. Acum nu am mai putut… și.. ce ai făcut? Mda… nimic!! Deci… unde e toată acea “iubire”? Să o ia naiba că e doar când nu am nevoie de ea.
O zi, o nenorocită de zi la care știai și tu și el că țin mai mult decât la orice… că doar firar a naibii e o singură dată pe an… nu ai putea nici tu nici el să o faceți frumoasă din cauza tâmpitului ăla de orgoliu masculin. Doi oameni care pretind că îmi sunt prieteni și care pe deasupra îmi zic că mă iubesc nu pot să lase tâmpeniile deoparte … până atunci.. și atunci. Superb!
Mă intrigă rău de tot chestia asta. Din nou sunteți voi mai importanți. Cum mă, cum? Firar ele de cuvinte …. Eh.. inspir adânc trec peste și o să uit că îmi imaginam că va fi bine vreo’data, că voi avea o zi în care soarele și zâmbetele o să strălucească doar pentru mine.
Amin.
zizinica
funnkysmile
