Îmi aruncam picioarele haotic pe dalele inegale şi dezordonate. Calcam încet şi 
nehotărât prin aerul dens, încărcat de nimic. Un nimic care totuşi mă chinuia în multe feluri. Gândurile îmi alergau nedumerite şi se izbeau unele de altelea în căutarea unor răspunsuri inexistente. O agitaţie de molecule ce-mi oprea pulsul şi mă făcea incoerentă. Încercam să-mi păstrez măcar o mică părticiă de umanizare, un sâmbure din care puteam să renasc, sau ceva, dar nu reuşeam. Eram victima prdătărilor numiţi simplu şi ironic: gânduri. Erau chiar creeate de mine. Mi-am construit singură, meticulos propria sufocare în imaginaţie….
M-am hotărât să-mi las gândurile undeva între dalele dezorganizate. Să plec mai departe fără nimic, fără sufletul care am realizat că are ciobitură în ciobitură şi o formă nedefinită şi urâtă, fără sentimente, dorinţe şi chiar fără ambiţiile debordante. Vroiam să le las acolo, jos, în spaţiile libere pentru a le culege cineva curios sau doritor.
Şi atunci m-am gândit: Oare de câte ori am cules ambţii, dorinţe, gânduri, din spărturile unei străzi numită într-un mod ridicol: memorie…
zizinica
funnkysmile
