Cu puţin timp în urmă spuneam că îmi e dor de zâmbetul meu necontrolat. De nebunia
care mă făcea să râd fără să mă gândesc vreo secundă că viaţa e naşpa. Acum, mă uit la el şi zâmbesc. Clipesc şi întorc capul.
Nu, nu trebuie nici măcar să îl privesc în ochi. Încerc să-mi înlănţuiesc orgoliul cu frânghiile ruginite şi vechi ale raţiunii. Nu pot, nu-mi iese, poate nici nu sunt sigură că vreau. Îmi simt din nou sufletul, ca o pasăre Phoenix. Se regenerează din propria-i cenuşă şi se dezvoltă cu imaginea lui reflectată în noul suflet. Dar de ce el? Dar oare de ce eu?
Îmi simt topită mintea, otrava scurgânduse prin fiecare crăpătură a minţii mele. Vreau să scap, să lupt să nu las nimic să mă îmvăluie dar e puternic. Poate încă am de 
ales: să lupt.. ceea ce înseamnă că mă voi lupta cu mine sau să cedez, să nu-mi pese de nimic şi să las orice la voia întâmplării.
Mă înec în propria-mi dorinţă. Şi dacă aş muri, ei ar plânge… probabil. Dacă aş înota şi aş supravieţui, pe mal voi trăi în comă:)). Voi trăi… dar nu aşa cum sunt eu. Voi trăi fals. Dar am de ales?
Nu vreau să aleg nimic, nu vreau să mă intereseze, nu vreau. Pur şi simplu nu vreau să îmi aduc aminte cum e să te uiţi la un “el” şi să zâmbeşti!
zizinica
funnkysmile
